Articol publicat in: Personal
Fiecare din noi proiectăm câte o întâlnire la un moment dat al vieții, dăm forme unui scenariu cu atât de multe detalii de parcă nici o realitate nu ar fi capabilă să-l încorporeze, e prea lipsită de artă realitatea ca să ia din proiecția noastră toate nuanțele, desenăm și schițăm cu atâta tact fiecare întâmplare, ne ancorăm atât de puternic în această viziune ipotetică și o păstrăm atât de bine în rama tabloului ei încât ajunge să ne fie icoană, ajungem să ne închinăm ei, pentru că depindem de ea când nu poate fi înlocuită cu altceva…
Ea, Marea, EL, o țigară, o sticlă de vin, nisip, un infinit, un ceas stătut!
Truisme , motive luate poate dintr-un roman prost sau dintr-o telenovelă…așa ar părea, așa ar putea fi și poate așa o să iasă…
EA
Călcând pe nisipul umed ca pe o scenă ea-și frânge pașii sincron cu neliniște ce-I inundă gândurile, se uită-n zare și vede nimicul, vede imposibilitatea de a fi ce-și dorește vede imposibilul din a fi ceva, vede inutilul din a face, simte inutilul din a face ceva…imposibilul din dorința de a „avea”…
Realizează că mereu are nevoie de confirmări în toate acțiunile de încurajări pentru a opri frustrări ascunse cu mare tact de machiajul pentru caracter, realizează că e singură și se uită către necunoscut, se uită-n jur și nu știe ce vrea, panica-I dă un fior rece pe spinare…își dă seama ca-I noapte și briza e prea rece și rochia ei albă ce nu-i acoperă gleznele nu o apără cu nimic nici de vijelia ce-I străbate gândurile și nici de răcoarea ce-i flutură așa răutăcios pletele…
E singură chiar dacă are în jur marea, lume ce o lovește cu cotul, priviri de bărbați poate pofticioși sau curioși, nisipul ce-și are poveștile lui, țigările din buzunar, telefonul mobil ce a devenit un aparat foto ce funcționează ca o arhivă a timpului ce a trecut prin EA, a ridurilor ce se bat pentru un loc în jurul ochilor…nu are nimic de fapt … nici rochia cea albă de fapt nu mai acoperă nimic, căci carnea parcă nu-I mai aparține așa ușor o poartă peste infinitul de zări…
E desculță, unghiile-I roșii sunt acum în pământ, nisipul le-a cuprins cu palmele lui, mărește pasul, se grăbește, respirația e greoaie, trăiește, de atât de puține ori recunoaște asta…se prăbușește pe nisip își focalizează privirea spre astru-i vinovat parcă de toate…plimbă degetele obosite de atâta galop prin rime eșuate pe mătasea nisipului, desenează cercuri, mereu și-a sorit unul în care să-și țină lumea de copil închisă cu jocurile și iluziile ei, și în final a reușit să fie captivă în propriul cerc în care jocurile sunt coșmaruri iar iluziile au devenit spini…
Simte fiecare val cum îi atinge pielea, rece și cald, lumină și întuneric, tresare când o lovește atât de dureros marea și închide ochii, brusc noapte-I devine zi…e un fel aparte de a simți firmiturile fericirii…
Se ridică…odihna-I pierdere de timp, mai are de străbătut infinitul mal, nu-I vede capătul, pentru că marea n-are unul, totul e una cu orizontul, o linie poate define o incertitudine de fapt, își ridică palmele de pe lângă corp, imită mișcarea atât de naturală a pescărușilor, o imagine un pic penibilă pentru trecătorii ce-și iau doza de sănătate din aerosoli …dar libertatea-I parte dintr-o îmbrățișare sau dintr-un zbor…
VA URMA…
