Articol publicat in: Personal
Plec în calea libertății, plec să mă lovesc de valuri după ce m-am lovit în munte, plec să-mi mai iau suflet dintre apele spumegânde ale mării, caut nisipul să-mi ascund în el toate zilele de ieri ce nu m-au făcut să zâmbesc, mă duc să găsesc un fel de fericire pe care nu o cunosc și pe care nu o simt dar știu că e ACOLO…știu că mă voi contopi până în adâncuri cu toate iubirile acestui pământ și simt că cerul se va uni cu marea într-o poză în care vibrează doar lumina și ea…libertatea…
Mă duc să vorbesc cu scoicile să le mai spun povești auzite de pereții camerelor prin care am trecut, racul din mine vrea să-și găsească cleștii și carapacea pierdute cândva într-un infern al cotidianului ce și-a lăsat balele în potirul cu absint din care-mi beau mult prea normalul „azi”, racul din mine vrea să meargă înainte de data asta, vrea să prindă aripi să devină fluture, să zăbovească în polenul florilor de cireș, să devină pescăruș și să se joace cu valurile…
Mă duc…să mă găsesc în infinitul de sare, de trecere și de eternitate, să-mi recapăt culoarea din obraji ce nu mai este decât pictată cu atenție de o perie de pudră, să-mi scald ochii în strălucirea soarelui reflectat în mare, să fiu una cu pescărușii, cu focul, cu nisipul cu marea, cu iubirea, cu libertatea a cărei ușă o deschid atât de rar…
Las în „azi” tot ce a fost până ieri, las în azi nimicul ce se zvârcolește ca veninul în mine, las amarul de pe buze, las cuvintele nespuse, las tristețile nesupuse, las lacrimile să nu mai curgă, las totul pentru o libertate ale cărei aripi simt că mă cuprind…
Vă las pe voi cu mine și eu plec…
