Articol publicat in: Personal
Mușc invizibilele buze ale fatalității, înghit toată otrava din potirul destinului, îmi jertfesc fără milă păcatele pe o masă a patimilor, ritualul e vechi dar tehnica-i nouă…Aripile-mi obosite de greutatea zborului prin pământ sunt puse-n năframa zilelor de primăvară…
Îmi sinucid cuvintele în buzele necunoscutului, e un transfer de nonsens în ilogic, e un paradox născut din rădăcinile arhaice ale celei ce-am fost înainte de a fi, îmi duc gândurile pe tărâmurile unde mare-și are de mii de ani culcuș, îmi văd oglindite aripile pe fundul oceanelor, îmi simt paloarea în oglinzile umbrelor, îmi sinucid cuvintele pe buzele voastre, vă las să grăiți despre tot ce nu pot spune, îmi vând puterea vorbelor pentru că nu mai vreau să fiu stăpână, bordelul stihurilor nu mai are matroană…
Pe buzele de ieri aveam o poveste, cele de azi sunt închise în lacăte de amnezie, neg totul și confirm toate inexistențele, culorile curcubeului sunt un negru deformat, zăpada e un doliu înecat de viermele pământului, albastrul cerului e un tavan fals un acoperiș al gândurilor noastre…
Pe buzele de azi port un sărut al fumului, al istoriei nerostite, al anxietății mute, e avar sărutul de povești, vrea să le cuprindă, să muște din ele ca dintr-un pepene prea copt …
Pe buzele de mâine s-a așternut sarea infinitului, gheață, tăcere, angoasă, tremură…pe buzele fatalității nu mai sunt povești, au mai rămas doar câteva cuvinte ce stau ca în mormânt, e întuneric, e otrava infernului de azi, nu e mâine, e liniște…și libertate prinsă-n zăbrele de haos…
Pe buzele voastre ce-i? Mai e poveste, mai e destin?
