Articol publicat in: Personal
Flirtez din nou cu noaptea! E cea mai bună amantă a gândurilor mele…e iubirea supremă, e delirul, e frica ce o simt că pulsează fără oprire…e o tresărire, un puls un pic mai altfel, lătratul cățelei ce-și caută puiul, concertul clasic al haitei, e pata de lumină pe cer, e timp ce stă în loc când ochii mi se pierd în stele, e simplitate și beznă, agonie și moarte, e cădere de tăceri, fântână de neliniști, aură de păcate, joc de-a v-ați ascunselea, insomnie , vis, durere, vin roșu ce se amestecă cu sângele înfierbântat de pasiunea comuniunii cu întunericul…
E gând, pendulul gândurilor fără forme îmi hipnotizează rațiunea, monștri iau formă de himeră, idei se plimbă pe covorul prea greu de pași, e reflecție! Seară de seară noapte de noapte-mi pun acțiunile în balanța de-ntuneric, niciodată nu cântăresc suficient, caut un echilibru inexistent și balansez nimicuri cotidiene până la epuizare…până spre dimineață când gândurile-mi sunt mototolite sub pernă…balansându-se în aceeași balanță a unui întuneric de demult.
E visare noaptea, când mai îți poți pune idealurile sub pleoape cu atâta conștiinciozitate? Mă uit la umbrele ce le las pe perete și încep să visez, cortina se trage și personajele încep a juca un haos atât de ordonat, regia e bună, actorii de fiecare dată mă dezamăgesc, închid ochi când pleoapele-mi sunt sătule de căutarea umbrelor și bat la poarta viselor! Acolo totul este clar, bestia devine înger, pomii de pe strada ce o străbat zilnic devin suflete, apele nu mai au culoarea înecului, metroul e un zmeu ce nu mai transportă o cantitate inutilă de carne ci e mijlocul de transport spre paradis, totul e atât de altfel încât mă trezesc cu ochii închiși și mai visez un pic și pe lumină…
E muzică noaptea, e Bruckner , e Bach, Strauss, Beethoven, e Fur Elise mereu, e rock, e baladă, folk, chitară, e pian, chitară, vioară, tobe, e mișcare și dans…e o anesteziere a simțurilor prin muzică, e injecția letală cu artă, e verdeață în mijloc de iarnă sau umbră în cea mai caniculară vară, un latex ce se mulează atât de bine pe suflet de parca-r fi una și același, e o scoică în care te ascunzi ca să porți mereu marea cu tine, un refugiu permanent de fiecare dată altfel, muzica e cufărul ce ține-n întunericul lui mii și mii de lacrimi…
E visare noaptea, e muzică, e gând, e atât de firească încât simplitatea ei a devenit ca și cerceaful pe care ne culcăm povara sufletului, întrebările, banalitățile…e atât de simplă încât am uitat să mai gândim, să mai visăm, să mai ascultăm o muzică bună…să ne mai neliniștim, e atât de mică încât de atâtea ori nici nu o simțim?
Oare unde se duc nopțile pe care nu le ascultăm, cele de care nu ne temem, cele pe care nu le regretăm? E visare noaptea! Hai să visăm!
