Articol publicat in: Personal
Îmi trece din ce în ce mai des prin covilia în care-mi țin închise toate neliniștile, următoarea întrebare: De ce scriu? Care este obiectivul meu, ce urmăresc prin asta, sau pur și simplu „de ce„, și nu reușesc să-mi dau nici un răspuns argumentat. Devenind din ce în ce mai pragmatică caut sensul și beneficiile fiecarei acțiuni pe care o întreprind, dar de data asta nu pot să constitui nici un răspuns argumentat, pentru că nu am! Aș vrea să-mi spună asta alții, prin răspunsuri fie ele pozitive sau negative, dar nici asta nu mi-ar conveni foarte mult, pentru că inițial am plecat cu ideea de a scrie pentru mine, dar nu puteam să creez o arhivă cu documente word, mă simțeam prea insipidă în acest fel, și nu era o exteriorizare de care am nevoie câteodată ci tot o interiorizare în hard-ul personal.
Nu mă consider talentată și nici nu sunt, nu cred că scriu lucruri de foarte mare substanță din frica de a nu fi banală, de a nu fi doar o altă „bloggeriță„ cul, de a nu greși, de a nu fi prea personală, de a nu-mi pune la defilat ca pe podium niște tendințe ale cotidianuli personal, nu vreau nici să exprim mult, dar nici să tac. Nu-mi pot așterne ordonat toate neliniștile, pentru că mereu din mica virgulă pusă între unele cuvinte se naște o angoasă nouă, și încep a devia a pierde șirul și sensul.
Nu vrea să scriu simplu, pentru că nici în afara micilor eseuri nu sunt o persoană accesibilă și nici nu-mi doresc, nu implic un mare grad de dificultate, dar vreau să cred că depășesc simplitatea unei ecuații de gradul I, nu vreau să mă înțeleagă oricine, de fapt cred că-mi place statutul de neînțeleasă, mi se pare foarte înălțător când lângă chipul meu se postează un semn de întrebare, poate fi și negativ, ba chiar de cele mai multe ori așa este, pentru că îndepărtez niște întâmplări cu potențial de a fi bune, alung niște beneficii din dorința asta capricioasă de a stârni curiozitate.
De ce scriu, totuși? Pentru cine? În marketingul pe care tot îl învăț se spune că trebuie să știi care-ți sunt clienții, și înainte de a crea produsul trebuie să știi ce caracteristici au! Eu nici măcar asta nu știu. De fapt nu mă adresez nimănui, asta-i ironia, e un egoism inexplicabil, scriu pentru un eu pe care nu-l regăsesc în oglindă, nu-l regăsesc în cărțile pe care le citesc, în muzica pe care o ascult, în locurile unde merg, în iubirile pe care le-am avut, nu e nicăieri, lui îi scriu! E un eu atât de răvășit, atât de inaccesibil, atât de rebel și curios, îmi pune mereu la încercare răbdarea, nu acceptă ficțiunea, nu acceptă minciunile, nu e decât un șarpe ce-și varsă mereu veninul în sufletul meu. Deseori distruge ce am mai frumos, optimismul, dramul de fericire cu care mă servesc de pe tava cotidianului acesta atât de compromis, otrăvește mereu și jumătatea aia de măr neotrăvită, e ciuperca aia rea din toată pădurea care singură poate distruge o lume.
Mi s-a spus deseori de cei câțiva care mai citesc aberațiile mele, că scriu negativ, că-s pesimistă, că nu văd decât ceea ce e urât! De ce? Nici la asta nu am un răspuns, poate cred că lucrurile frumoase care mi se întâmplă nu – s de luat în considerare, că nu sunt cauzatoare de metafore scăpate printre cuvinte, mie nu-mi produc nici o revelație care să se extindă la nivel de aprofundare, sunt la fel de efemere ca o adiere de vânt prin păr, nu au o substanță care să poată fi mestecată.
Deseori îmi propun să scriu mai des, dar mai mult de câteva ori pe lună nu pot, nu pentru că n-ar exista lucruri care să mă revolte, gânduri care să mă bântuie, vise care să mă neliniștească, muze care să mă inspire, vorbăria e cel mai simplu lucru pe care-l poate face un om care nu are nimic de spus, dar citind și eu pe ici pe colo îmi dau seama cât de inutilă este! Sunt atâtea subiecte comune pe care nu vreau să le ating, încât dezgustul mă determină să abandonez ceea ce poate ar avea alt conținut decât cel din marea masă de cuvinte împerecheate prost. Sunt sigură că mă pot încadra și eu în unele cazuri în categoria mediocrilor care se vor a fi băgați în seamă, a bufonilor ce se vor aplaudați, poate sunt deasemenea naivă când cred că aplauzele îmi certifică o anumită valoare, poate mă văd mai „altfel„ decât sunt de fapt, poate…
De ce scriu în concluzie? Pentru că simt, acesta ar fi singurul răspuns pe care-l pot da. Pentru că din senzațiile mele se nasc versuri uneori, mai bune sau mai rele, adesea fără măsură, de alte ori fără ritm, dar sentimentele nu pot fi puse între rigorile unor reguli prozodice decât dacă ești foarte mare, dacă ele te depășesc pe tine ca entitate și -și fac singure un drum spre infernul genialității. Toate ideile mele se zbat la malul neputinței, nu pot căpăta viață pentru că nu aș putea face personaje dintr-un singur om. Nu creez dialoguri, pentru că drama se ascunde de cele mai multe ori între polemicile eul-ui meu. Scriu pentru că nu pot fără. Cenzurez de foarte multe ori versuri, idei, gânduri, neliniști, suferințe ce se zbat în pumnii strânși, nu dau drumul la degete ca să exprim, graiul e mort demult, dar câteodată ceva dincolo de mine crează monumente de iluzii ce apar aici, pe foi rătăcite sub birouri, în caiete aruncate printre ziarele ce așteaptă citite, în documente uitate din hard, în telefon, în agende …
Mă pregătesc să tai toate aripile ce vor să mă înalțe, vreau să-mi fac pasul greoi ca să pot fi mereu în cotidianul ce face din noi toți monștri!
