Articol publicat in: Personal
Prietena mea de pe facebook Alexandra( http://www.facebook.com/notes/alecsandra-osoianu/narcisisim/193609217321257?notif_t=note_reply) m-a provocat la o nouă cugetare, scrie ea acolo pe undeva despre femeile puternice. A cuprins cam tot ce se poate scrie despre ele…dar întrebarea este : de ce nu sunt ele oare iubite, căci totuși ele par idealul feminin, pentru ele s-au purtat războaie, s-au tăiat bărbații de ieri în săbii, s-au pierdut și câștigat imperii, ele sunt cele care au murit pe rug pentru o idee, cele care au scris istoria până la urmă. Revin: de ce nu sunt iubite?
Pentru că sunt urâte, în ciuda admirației pe care o pretind atât femeile care se uită la ele cu ochi admiator și critic, cât și bărbații care se simt vulnerabili și mici, controlul acestora din urmă nu se mai poate exercita când inteligența bate frumusețea, când stăpânirea de sine e mai puternică decât zâmbetul, când strălucirea unor ochi nemachiați e mai năucitoare decât clipitul genelor false și albastrul profund al lentilelor de contact. Buzele unei femei puternice când grăiește sunt mai senzuale decât unele pline de silicon gelatină, totul capătă alte dimensiuni, dimensiuni care transmit o singurătate necombatantă, o tristețe dură ce nu se vede, ci seamănă mai degrabă cu nevoia de independență.
Femeia puternică e ciudat din nou, dar nu se face remarcantă, nu iese în evidență, nu e mondenă, nu caută să-și demonstreze forța prin trucuri ieftine ale unui marketing de masă ci își scrie mândră povestea pe foi ce de multe ori sunt aruncate boțite prin colțurile sufletului ei, mereu e nemulțumită de sine, perfecțiunea nu există pentru ea, dar nici simplitatea dată de imperfecțiune, textele poveștilor ei se pierd mereu în neant, banalitatea ei deseori e artă ce rămâne în poduri, nu-i cunoaște nimeni talentul, nu vrea să fie cunoscut, se ascunde de ea, se ascunde de alții, caută o normalitate, se pierde în detalii și fuge ca o frunză a toamnei prin vânt…
Și de ce nu e iubită femeia puternică? Pentru că toți suntem slabi în fața ei, poate un nou război va defini tabloul ei și-l va înrăma alături de Monalisa . Pentru că viața ei în normele sociale actuale, de azi și de mâine e neimportantă, e neinteresantă, nu face tam-tam, nu generează istorii de o zi, ci de veșnicii.
Toate ne visăm Juliete, de fapt Ioana D’Arc nu vrea să fie niciuna!
