Loryana

Am uitat să mă mai bucur de mirosul de brad cu arome de zăpadă…

Am uitat de decorul copilăriei mele, cel cu beteală multă şi palidă, din hârtie creponată, pusă asortat în cămăruţa cu soba mereu fierbinte, cu rola mereu încinsă de un cozonac sau o pâine proaspătă…

Am uitat cântecele pe care le fredonam fără voce, poveştile din poveşti spuse la gura plitei de bunicul acela ce-şi ţine nepoţica cea curioasă în poale şi-i spune mereu aceleaşi istorii care  o lasă cu gura căscată…am uitat de întrebările naive şi simple care derutau…si la care exista mereu un răspuns frumos.

Am uitat de bunica…cea care mereu mă apăra de băţul de deasupra plitei ce stătea ca un monstru ameninţător cu 7 capete ce era mereu gata să mă ducă în lumea durerii…era inamicul pe care l-am învins aproape de fiecare dată făcând acrobaţii prin acea mică încăpere cu pereţi verzi şi ţoale de cordele, unde mi-am început drumul…am uitat aproape de tot acel spaţiu intim în care-mi doream mereu să fiu mare…şi atât de rar îmi doresc să-mi amintesc..

Am uitat de zăpada ce mi se părea în acea vreme atât de gustoasă…am uitat cum scormoneam în ea ca să-i găsesc albul…

Am uitat să mai zâmbesc frumos şi să vorbesc ss-it, să mă rog seara şi să mă minunez la frumuseţea globurilor puţine dar colorate, să cer tuturor care vor să mă cucerească o ciocolată Kiss, să alerg după fluturi vara şi să mă dau cu sania până-mi ardeau obrajii iarna…am uitat…

aşa de rău îmi pare că mirosul de brad nu mai e acelaşi…sau pentru că nu mi-l mai amintesc, că globurile sunt prea colorate şi nu-mi mai spun nimic, că Moş Crăciun nu mai e un simbol, că au început să se rărească darurile de sub brad, că am uitat să fiu copil…

am uitat…cât timp a trecut de când îmi aminteam?

Share on Facebook

mintea-mi erectă varsă pe meleagurile imaginației mii de creaturi de ceară

singure

stau la taifasuri în iadul poveștilor cu doi draci, filosofează

singuri

aud cum curge-n cascada trecerii din ieri in azi și de mâine-n acum o săptămână

singur ătăți

se pierd muze în bătăi de aripi ce-și caută toamna – bătăi de muze pierde vară

singure

inutil caut sunetul pașilor în noaptea ce cască adormită – sunetul pașilor nu se aude

e singur

simt cum se topește-n ceașca părerilor de rău cafelele trezirilor târzii

și cum își frânge degetele, regretul

aștern cu gheara zgârieturi de prea târziu

și prea devremele e prea departe

cânt cu mișcări de gând ascuns

o melodie fără voce

e singur gândul și cuprins

de-a singurătății  arzătoare patimi

mintea-mi erectă varsă pe hârtii de piatră lovituri

ce-s singure printre figuri de ceară

adun istorii și le trec

la pagina poveștilor de seară

Și singur suflul sinelui stingher

stinge strigătul de seară

singurătăți se sting stupid

sub a singurătății rece gheară.

Share on Facebook

Privesc spre zare cu teama celui ce privește spre sicriul propriei existențe, cu un ochi ce nu știe ce să caute, cu o privire amestecată, cu o dorință de a imortaliza momentele în care-mi surâde privirea.

Privesc în gol de fapt, zarea mi-e nimicul, și totul. Mă aștept să găsesc acolo răspunsuri cutreierând în liniște cu pași greoi prin drumurile ce le străbate mintea în căutarea unei certitudini…

Share on Facebook

Îngenunchează-ți pasiunile până când iarba va căpăta miros de maci

prinde-mi podoape în păr și dezlipește din cer focuri de draci

Ascunde-mi în buzunarele-ți sparte de prea multe fericiri

Zâmbetele ce le supun ochilor tăi, învelite-n clipiri

Cuprinde-mi pasiunea c-o palmă de sărut, cu-n fulger de iubire

Scutură cerceaful de păcate, curăță florile de petalele frânte

Plimbă-ți pașii printre norii de spumă, prin a privirilor vădire

Schimbă culorile curcubeului,  nuanțele privirilor să-ți cânte!

Share on Facebook

Fețe palide…cearcăne, iluzii ale unor deșertăciuni adânc scufundate în zâmbetele cristaline, asta mi se prezintă la trecerea de pietoni unde cei mai mulți fug grăbiți pe roșu spre niciunde, încălcăm reguli fără să reușim să înțelegem că întărim acele norme împotrivindu-ne, asta îmi apare când arunc un ochi timid în juru-mi ca să caut oamenii fericiți, sau ideea de fericire pe care mi-o imaginez eu că ar trebui reprezentată de chip!!!

Vorbe spuse doar pentru a încânta urechile auditoriului, complimente căzute de undeva din mândria noastră de a scorni complimente pe care le așteptăm întoarse, vorbărie fără conținut, urechi ce nu mai ascultă fără a fi gâdilite, discursuri pline de „pompoane” dar cu o lipsă desăvârșită de strălucire. În viziunea mea consistența în vorbire apare în momentul în care  întrebarea „ce faci„ are ca răspuns o propoziție și nu un cuvânt „bine„ sau oricare altul la fel de  evaziv.

Zâmbete pe care le aruncăm ca la gunoi nimănui, într-o pubelă plină de altele asemeni, doar pentru că așa e frumos, pentru că trebuie să-ți lași răvășeala acasă, pentru că TREBUIE să postezi într-o imagine pleonastic imobilă pusă eventual în rama convențiilor excesiv de formale, pentru că însingurarea și refuzul de a te adapta îți sunt condamnate…Dar de ce trebuie să fim la fel?

Bunătate excesiv demonstrată mai văd, milă îndreptată spre semeni pe care e de la sine înțeles că-i considerăm inferiori, ce sens își are altruismul vizibil sugrumat de egoismul exagerat cu care ne-am ales în urma țepelor inevitabile ale zilelor de azi?

Falsitate ? De ce nu putem fi adevărați, de ce e necesar să ne siliconăm atitudinea, caracterul, felul de a fi pentru a fi în rândul lumii, de ce atunci când suntem normali ni se pune stigmata de „deosebiți” ca să fiu tolerantă în limbaj? Oare adevărul, acela mediocru pe care fiecare tre să și-l asume, a devenit un fel de ofensă pentru cei ce trăiesc cu buna lor cuviință în acvariul acela pe care-l simt fără margini și suficient în existența lor mediocră? De ce e dată la o parte veridicatea și lăsată într-un slobod pendul ignoranța celor mulți?

Același lung șir de întrebări cu același infinit șir de lipsă de răspunsuri…

Share on Facebook

Sunt o anonimă din anoculutul patului tău

Caut perna în care să-mi aștern visul din hău

Dezlipesc speranțe din zilele de ieri

Cerneala-mi picură în vine de tăceri

Sunt o anonimă ce-și așterne luna -n patu -ți gol

Îmi tremură trupul, mă cufund în a nimbului nămol

Necunoscutu-i un covor roșu de spini

Sunt o anonimă în pomu fără de lumini

Sunt o necunoscută-n a pianului glas

Doar sunete de dor din el au mai rămas

Durere-și cântă pentru sine prea ușor

Și din vers  mai rămâne doar un dor

Anonimă-s în vecinicul potop de timp

Adânc și des tot mă cufund în nimb

Și nimeni nu mă știe nici nu întreabă

A cui am mai rămas de seamă?!

Anonimă-s în păcatul cel etern

Și negru de pe foaie e prea tern

Iubirile-mi sunt poame în copacul nemuririi

O fi el drum spre calea-mi alb-a fericirii?

Anonimă-i noaptea făr de visare

Anonimă-i iubirea ce moare

Și prin condei încep a răzbate

Un necunoscut ce mă străbate…

Anonimă-s în paginile destinului tău

Iubirile-s parcă pentru tine un zmeu…

Share on Facebook