Libertatea tace

Posted onAugust 12, 2010
Completat in Diverse | Lăsaţi un comentariu

Libertatea tace in mine, imi neg rebeliunea, ma simt ingradita de tacere, cuvintele se sparg ca valurile de ziduri ale timiditatii…Zambetul e sec, e cenzurat la fel ca fiecare gand, mi-e dor, mi-e asa de dor de trecut, e singurul lucru pe care nu mi-l mai pot refuza, e o oaza in care imi gasesc tacerea si linistea.
Nu mai sunt nimic, nu mai am nimic, unde e libertatea, aerul se zbate in palma din care-l sorb din ce in ce mai rar, mi-e dor, mi-e asa de dor de dependente, de vicii, de nebunii, de nopti incepute in zori, de zile sfarsite in zori, de fiecare rasarit plin de aburi alcoolizati, de fum, de tine…de perversiuni, de fiecare intiuneric in care-mi cautam suflul, unde cugetam si zambeam sincer…demonic, sau angelic….
E prea zi…nu mai am muze, am ucis o furnica, un fluture zboara liber prin spatiul meu intim, fac o pauza….ca sa-l ucid, nu-i suport libertatea, ma irita…e prea mult pentru mine, aripile ma darama, mereu mi-am dorit doua, doar doua, vreau sa zbor, vreau sa inot pana in infinit, vreau sa ma inec cu un pahar de vesnicie, sa -i simt gustul de viciu…
Libertate e tot ce-mi doresc…si un pic de iubire ca sa dea gust liberatii pe care o visez

Posted onIulie 9, 2010
Completat in Diverse | Lăsaţi un comentariu

Las cuvintele să grăiască prin privirea mea confuză…Las amintirile să se boldească în oglindă, las trecutul să se scalde în imagini sacadate, las viața să treacă pe lângă mine, ca și cum nici nu ar fi.
Ce senzații mă bântuie…Să descriu ultimii 3 ani din viața mea…
O pădure în care am intrat la început timid, nimic nu-mi era cunoscut, copacii îmi erau dușmani, iar iarba așternut, ecoul singurătății se auzea peste tot. Apoi mi-am dat seama că nu am fost singura exilată în acea pădure. Am început să văd în arbori muze, în iarbă mai mult decât un așternut, o parte din pasul meu, am căutat un loc unde să-mi fac o casă frumoasă. După ce am facut-o am mers mai departe, am căutat vecinii, am dat la o parte uscăturile, tot ce era mai uscat, și am încercat să creez în jurul meu ceva curat, o arie în care aerul să fie curat, singurul foc care să fie puternic să fie cel interior, am găsit și un lac în care erau adunate cele mai curate lacrimi, izvorâte din sentimentele cele mai pure…
Acolo am decis să fie locul nostru de întâlnire, al oamenilor ce-și varsă din iluzii din ideologii, din tristeți și bucurii, și face un ceva nici mare , nici mic, dar suficient pentru o scăldare, pentru o arșiță de bine, pentru un ceva special…

Pădurea mi-a devenit și mamă și tată, am uitat de raiul de unde plecasem, de spaima de la început, de frica care nu mă lăsa să pășesc, de copacii aceia așa mânioși și grei. Acum îmi zâmbesc, m-am lovit de atâtea ori de ei, încât durerea mi-a devenit obișnuință, și acea anxietate ciudată simt cum se transformă într-un dor al zilei de mâine.

Pădurea mi-a arătat că nu numai lupii fac legile, că ei doar invocă o panică trecătoare, nu i-am văzut niciodată deși vocile lor difuze mi-au înghețat inima de nenumărate ori…

Am văzut pădurea prima dată toamna, era fragedă, era în agonie, mergeam și frunzișul scârțâia văicărindu-se. Îmi era și milă de el și milă de mine. Ce ținut al necunoașterii ….

Azi merg prin pădure și mă gândesc că este poate ultima oară când o văd. Știu că vor veni acei oameni ignoranți care-i vor da foc, nu va mai rămâne nici măcar lacul cu povești, nici iluziile acelea udate cu stropi de vin, nici fumul țigărilor aprinse cu taine…nici căsuța măcar, se va dărâma odată cu trecerea anilor, poate doar locul va rezista trecerii vremii…

Am pietruit cărarea spre trecutul acesta de care-mi voi aminti cu plăcere, am dat vecinilor mei câte o sticluță cu acea apă din acel lac al amintirilor, am fotografiat cu ochii această imagine de vis. Mă apropii de ”la revedere”…pădurea mi se înclină, copacii îmi cântă o odă la chitară, sursurul e pe ritmuri de jazz, agonia de odinioară s-a transformat în vară…

Cum oare s-a terminat povestea dacă nici măcar nu știu când și cum a început?!

Seară târzie de iunie

Posted onIunie 19, 2010
Completat in Diverse | Lăsaţi un comentariu

Caut cu privirea luna să-mi înec privirea în ea…Să-mi fie muză, să-mi fie confidentă, să-i simt razele în ochi, să fiu una cu ea, să mă depărtez de lume, singurătatea să mă îmbrățișeze, să mă atingă cu aripile ei pe suflet…și să-mi adune toate lacrimile într-un potir al zădărniciei.
Cuvinte mi se zbat în creierii obosiți;
Cuvinte fără sens zac în condeiul virtual;
Cuvinte nespuse intră în putrefacție pe buze;
Cuvintele mi se înalță fără avânt spre lună.

Orele trec prea repede, timpul se dizolvă în clepsidră, aerul e puternic divizat în neliniști, culorile nu mai au puterea să bucure ochiul, zâmbetele sunt mutilate de impunerea minții satanice… Ce departe-s parcă toate acele sclipiri jucăușe ale pupilelor, ce împrăștiați sunt ochii cândva concentrați, caut luna…din nou, dar nu-i, iau norul care-i ucide frumusețea și mi-l pun pe suflet, sa-mi încălzeacă durerea…să-mi dezmorțească simțurile anesteziate de morfina cuvintelor amare…

Amintirile pendulează și mă hipnotizează, e frumos, e divină visarea, mă extaziază, trezirea e o cățea însă ce mușcă însetată de beregată.

Îmi asudă palmele, târându-mă îmi caut fericirea…e prea târziu…

Ce seară … un gândac mi se plimbă grăbit prin minte …

E iunie, ce seară, unde-i luna?

Posted onAprilie 30, 2010
Completat in Diverse | Lăsaţi un comentariu

Bolnavă este noaptea de poluare
Și luna e mușcată de țânțari
Iese sânge din razele-i fugare
Sclipesc amărâții licurici vulgari.

Bolnavă este noaptea de stupoare
Și nu ia din a siropului sufocare
Și o doare, se plânge că nu are
O zână sa-i îndeplinească iluzia din zare.

Bolnavă este noaptea de-ntuneric
Și nu e pe drum nici o lumină
Se simte ca un preot pustnic
Ce n-are sub sutană nici o vină

Bolnavă este noaptea, e nebună
Mai ia din când în când câte o gură
Din lună, vrea să fie ea stăpână
Dar sub lună rămâne tot o nebună.

Iarna—ce curge curmand clipe

Posted onFebruarie 12, 2010
Completat in Diverse | Lăsaţi un comentariu

E linişte când ninge, parcă e o linişte care tremură de spaimă în faţa albului ce sclipeşte ca dinţii sfâşietori ai unui vampir ce se pregăteşte să lase lumea fără sânge, e o frică rece . Noaptea palidă asudă cu miile ei de fulgi nebuni care joacă un dans sălbatic pe o scenă a unui sanatoriu a amintirilor bolnave….
I s+a pregătit covorul reginei zăpezilor, calcă cu aripile ei perlele cerului, lasă urme de fiinţă pe o perfecţiune netulburată nici de zborul îngerilor…pudrează pe albul etern particole din praful ei inocent.
Linişte de cimitir…e un tablou haotic, e o pictură de stele…e un desen monocrom…e artă pe buzele ce nu pot vorbi, e perfecţiune în ochii ce văd atâta frumuseţe într+o singură seară de iarnă…

Așternutul de ger

Posted onIanuarie 30, 2010
Completat in Diverse and tagged fum, gheață, iarnă, nirvana, noi., roșu | Lăsaţi un comentariu

Ne este frig, la toți ni se frâng genele ca niște aripi de fluturi moarte, toți avem moarte în sânge, frigul redă starea noastră de dincolo, e rece mâna dreaptă atinsă de cea stângă și invers, e rece pasul pe poteca obișnuitei zile, e frig în cămara pustietății noastre, e de gheață cuvântul și gândul, e rece antidotul pe care-l ingeră venele noastre pentru a pulsa la fel de puternic mereu grăbita unsoare de roșu, pentru a se adapta la un univers de rece.

Ne este frig, ne este rece mintea, sufletul se topește în gheață, bătăile torturate nu se mai aud, imitații ale unui precedent confuz au rămas într-o amintire propagată în oglinzi opace. Avem pe chip zâmbete înghețate, urâțite de imortalizarea de gheață, cutremurate de mișcările violentului vânt.

Stau confuză pe așternutul de ger, simt o nirvană rebelă, mă lovește în palmă o picătură chinezească dictată de acorduri de muzică fină, mă apropii timid de moartea din alb, de doliul chinezesc, de puritatea din păcat, de strălucirea soarelui amăgitor, mă las răpusă de un ultimul cutremur, frântă în mii de ace de gheață plumburie…și înțepată în deget de spinii trandafirului de fum.

Urme de roșu, pe așternut de alb…urme de lacrimi negre pe dungi infinite de sânge cald…

nu știu

Posted onIanuarie 22, 2010
Completat in Diverse | Lăsaţi un comentariu

Nu știu unde ți-s ochii reci,

Nu știu unde mi-am lăsat ochii minții,

Aș vrea să pot deschide zăvorul apelor în care mă îneci,

Aș vrea să te pot descoperi așa cum dau filele cărții.

Nu știu cum să te găsesc în labirintul cel sălbatic

Nu găsesc pașii, căci spre tine a purcede.

Aș vrea să închid în pleoape reci chipu-ți puternic,

Aș vrea în sunete ce-mi plâng în inimă să pot accede.

Lacrimile tăiate de zâmbete…

Posted onIanuarie 15, 2010
Completat in Diverse and tagged Diverse, Personal | Lăsaţi un comentariu

Nici nu știu de unde să încep ca să pot cuprinde începutul într-un început de frază, într-o margine de pagină, într-un colț de început.

Mi-e greu să fiu sinceră, din cauză că pe zi ce trece ascund tot mai multe, conjucturile mă obligă, și tot ele îmi îngrădesc libertatea. Mi-e frică de mine, mi-e frică de viitor, încerc de fiecare dată când porii mei se deschid cu fericire să stopez timpul, să-l fac să nu mai treacă, scot bateriile de la ceasuri…închid ochii ca să nu văd când e dimineață și când seară, dar zadarnic mă lupt, degeaba mă lupt ca un don quijote eșuat cu morile de vânt, nu pot face nimic împotriva destinului, căci doar pe el îl pot învinovăți de faptul că de fiecare dată pierd în același mod, de fiecare dată mă lovește la fel, niciodată nu mă poate ierta pentru greșelile pe care NU le-am facut, niciodată nu mă poate răsplăti pentru lacrimile pe care le-am presărat în potirul din care-și stăpânește setea.

Zâmbete șterse au rămas pe chipul meu, le văd în oglindă la fel cum mă uit pe o foaie tăiată cu lama, clipele fericite sunt foste cuvinte șterse acum de violența ascuțitului tăiș. Smulg bucățele de hârtie mototolită dintr-un album al trecutului meu, le strâng la piept, dar fără sens…

Albul închis îmi luminează calea neagră…….

Colind horror

Posted onDecembrie 27, 2009
Completat in Diverse | Lăsaţi un comentariu

O poezie de a Adei Milea, dupa parerea mea e de o suptilitate groteasca geniala, recomand o lectura atenta si profunda…

“Ding ding ding
Ninge asa frumos afara
Lumea s-a inchis in casa
Si-nfipta in mancare
E mai grasa mai frumoasa
Copilasii unsurosi
Se strecoara in asternuturi
Si cu pofta de sub unghii
Clantanesc si-nghit rebuturi
Iar parintii se imbata
Sorb cu zgomot din pocale
Sfasie cu dintii lacomi
Bucati din foste animale
Si se simt mai buni si veseli
Pentru ca e sarbatoare
Fericirea lor depinde
Doar de mancare
Mos Craciun cu un sac de daruri
Trecea-ngandurat pe afara
O familie de sarmani
L-a rapit si il prepara
Iar acum cu bucurie
Va anunt lumea-i mai buna
Suntem toti in farfurie
Ding ding ding dïng
Pofta buna”

sărbătoarea naţiunii naşte monştri

Posted onDecembrie 26, 2009
Completat in Diverse | 3 comentarii

Mă aduc aproape de o stare agonică mesajele primite de la cunoscuţii mei cu tot felul de urări…preluate copy-paste de la sfătuitorul internet…De aici începe oroarea mea faţă de tot ce înseamnă sărbătoare, craciun, spiritualitate, creştinism, bunătate, cadouri, brazi, globuri, beteală, beculeţe, poze, urări de bine…etc, mă scârbeşte fala asta fantastică care înconjoară aceste zile ce se vor a fi speciale. Cârciumi pline, aglomeraţie în magazine, cadouri, cadouri, multeeeeee cadouri…pentru ce să ne dăm ultimii bani din buzunar pentru a crea o iluzie, o aparenţă, o metaforă stâlcită a grosolăniei de care dăm dovadă în zilele obişnuite la locul de muncă, la facultate, la piaţă, la trecerea de pietoni etc…?

Nu ştiu dacă-s eu incapabilă de a mă bucura cu turma, de a ciocni pahare aşa doar de dragul sărbătorii….de a rânji forţată de o impusă bucurie ce nu poate fi simţită…sau doar e ceva ce vine firesc dintr-o încercare de a mă detaşa de “normalitatea” asta formată de o masă prostită de clişee, de politici idioate, de canalele de televiziune ale poporului…de tot ce pare credibil, de tot ce e crezut de vecinul, prietenul, soţul, soţia, mama, colega de birou, partenera de mătură, amanta..;.sunt atât de demni de dispreţ cei ce cred tot, sunt de acord cu tot, mă irită metafizic, dar e evident că n-am ce face…

Şi uite aşa mă resemnez şi azi şi mâine şi probabil vor fi multe zilele în care voi urma aceeaşi reţetă, mulţi anii în care voi privi la fel de scârbită acestă perioadă din an…în care ar trebui cel mult să ne pară rău că s-a mai scurs încă unul din viaţa noastră, nu să facem toţi ca nişte roboţi aceeaşi mâncare, să ne învăţăm copiii aceleaşi colinde, să fie totul ca o poezie proastă recitată prost … de câteva milioane de afoni…